Moartea unui prieten

                  Moartea este o părăsire? este o eliberare a sufletului de o perioadă terestră? Moartea provocată de accident este intervenţie “divină”? Cred că toate răspunsurile sunt corecte. Şi noi, cei ce continuăm să trăim cu ce rămînem, cînd un prieten, o rudă trece în nefiinţă? Rămînem cu spiritualitatea celui ce ne-a părăsit, păstrînd-o în memoria noastră comună.

               Trupu-ţi a plecat

               Spiritu-ţi nemuritor

               cu Noi a rămas

O seară cu acordeon

              Acordeonul lui Emil Aybinder acompaniat de The Israel Kibbutz Orchestra m-a purtat pe valurile nostalgiei prin toată Europa Habsburgică şi nu numai. Din Moravia în Bukovina, trecînd prin Banat şi Transilvania, ca să poposeacă o ţîră în Oltenia, o mică divagaţie pe Dunărea Albastră, ca într-un final în ropotele neîntrerupte ale publicului să mă readucă în Teatrul din Givataym.

           Undele melodice, mi-au zgîndărit amintiri, amestecîndu-mi timpurile de la vacanţele studenţeşti petrecute între horele olteneşti, cu nopţile Moscovei şi străzile Parisului, piaţetele Brnoului şi Budapestei.

În agora de emerald

             Tampesta m-a alungat din poiana zmălţuită de culorile toamnei, în liniştea salonului. La gura căminului, îmi sorb pocalul, ascultînd vuietul vîntului în timp ce urmăresc focul buştenilor. Zac în fotoliul înalt, englezesc, urmărind himerele roşiatice în ritmurile unei melodii nostalgice.

            În căldura molcomă ce mă învăluie aţipesc plecînd în lumea altora. Mă regăsesc pe malul lacului de culoarea emeraldului, în apusul soarelui. Vîntul blînd al înserării mă îmbălsămează cu miros de jenupăr.

             Purced un drumeag ce mă duce spre străfundurile emeraldine. Mă trezesc în agora  unui oraş subteran, înconjurată de stîlpi de emerald, onix şi opal. O lumină turchiz, odihnitoare luminează locul. Un grup mă înconjoară şi mă trezesc în mijlocul unei discuţii despre dispariţia Antlantidei. Civilizaţia înaintată a acelei lumi, după ce a ajuns la apogeu s-a apucat de descifrarea şi folosirea “magiei negre”, autodistrugîndu-se. Civilizaţiile post Antlatide vor depăşi apogeul dispăruţilor, dar pînă atunci vor fi multe războie şi distrugeri. Commensensul a fost baza civilizaţiei Antlantidei.

            Lumea în care trăiesc mai are mult pînă va ajunge la commensens, şi asta în speranţa că nu se va autodistruge. Trosnetul buştenilor arşi, aruncînd umbre pe inelu-mi de opal ma readus în salonul populat de himerele nopţii înstelate.

Inelul

             La a 60-a aniversare am primit printre multele cadouri un inel. Opal, ce-mi reprezintă Zodia. Sclipri din lumi-le-mi anterioare, din lumea-mi prezentă şi din cea viitoare îmi joacă pe deget în lumina Astrală, a Soarelui şi Lunii.

            Arămiul anilor, turchizul mării, albastrul abisal; toate separat şi împreună îmi reflectă spiritul, memoria-mi subconştientă, bucurîndu-mi fiece clipă.

Jazz la Muzeu Tel-Aviv

              Andy Bey, acompaniat de basistul Joe Martin şi bateristul Vito Lesczak a inagurat serile de Jazz ale Muzeului Telavivian. Anul acesta ne vom bucura de concertele Jazzmanilor americani, sub titlul “Voice of America”.

            Andy Bey la 70 de ani, ne-a încîntat cu Jazz, 60 de ani de Jazz, prezentat în prelucrări sofisticate, filtrate prin vasta-i experienţă vocală şi pianistică.

Curios? Bizar? Real?

             Din ce în ce mai mult timp îmi petrec în lumea virtuală, legat fiind de cea reală prin Internet, TV, Telefon mobil.

            M-am retras într-o lume a liniştii interioare, contemplînd ceea ce se petrece în jurul meu, dar neintervenind. În afară, îmi petrec timpul în natură, bucurîndu-mă de cîntul păsăretului, de zgomotele necuvîntătoarelor.

            Modul de viaţă american pe care-l trăim în ultimul deceniu ne-a dus la restrîngerea relaţiilor – fiecare avînd mai puţin timp pentru prieteni, pentru colectiv, marea parte a timpului fiind acordat supravieţuirii şi familiei.

            Ca adepţi ai filozofiei holistice pe care o propagăm în speranţa unei lumi mai umane, devenim mai retraşi.

            Curios? Bizar?  Cineva acolo SUS ştie răspunsul.

Bucureşti

            Încerc să-mi revin după călătoria ce nu a dus nicăieri. Ştiam de la bun început că nu sunt şanse să ajung la un echilibru, măcar fragil. Dar, mă rog, tot efortul l-am făcut pentru împăcarea cu mine însumi, ca cîndva să nu-mi reproşez că n-am făcut călătoria.

            Mi-am schimbat filozofia de viaţă cu ani în urmă, schimbîndu-mi totodată şi priorităţile, înţelegerea lucrurilor, modul de-a vedea desfăşurarea evenimentelor în contextul general, atît terestru cît şi cel sufletesc.

            Mă regăsesc pe meleagurile copilăriei, în contextul familiei, şi privesc lucrurile din afară, prrezenţa-mi sufletească fiindu-mi detaşată de cea fizică. Încerc să înţeleg ceea ce se petrece într-o lume din care cîndva făceam parte; eu o înţeleg fiind detaşat de ea, dar ei nu mă mai înţeleg.

            Mă reîntorc în lumea-mi actuală lăsînd lucrurile şi se sentimentele să se sedimenteze undeva în cotloanele memoriei.

Regăsire

valuri, vînt, gînduri,

 zîmbete, plîns, suspinuri,

ne leagă veşnic

 

suflet şi spirit

părţi din acelaşi întreg

ne-am regăsit

În lumea discuţiilor de salon

Mi-am luat o săptămînă de suflet. Am început-o în Muzeul Tel-Avivian, în sala de concerte Recanati, cu un concert de Beethoven – Simfonia Eroica, continuînd-o cu Hendel – Alexander’s Feast; am terminat-o cu La Traviata în interpretarea lui Renee Fleming la Covent Garden Theatre – nu m-am deplasat la Londra ci numai la cinematograf Yes Planet.
Acum şed la malul mării şi zburd în libertatea valurilor.
Mă detaşez de evenimentele “umanităţii” israeliene – ca drepturile refugiaţilor, a muncitorilor străini, a problemelor israeline de toate nuanţele religioase, sexuale, politice; mă detaşez de problemele politico-economice, căci toate aceste frămîntări nu au rezolvare dorită în actuala societate. Timpul istoric are altă clepsidră ca cea umană, iar faptele petrecute acum vor fi revăzute în viitor sub aspecte pe care noi nu le percepem, căci fiind implicaţi nu vedem rezolvarea, aşa cum de copaci nu vedem pădurea.
Mă retrag în lumea spiritelor, unde există numai discuţii de salon.

Cîte bordeie tot atîtea istorii

         Gîndurile-mi zboară, aşa într-o doară. Fantezia o ia razna, plinbîndu-mă pe meleaguri liniştite ale unei lumi viitoare. Sunt în lumea fără graniţe şi ghetouri. Sunt în lumea primăverii veşnice, nu numai a naturii ci şi a spiritului. Stau în grădina de la poalele muntelui, în mireasma udată de şipotul rîului, în cîntul vîntului. Mă relaxez după truda-mi seculară, beneficiind de roadele ei. După terminarea Ciclului meu Solar, fiecare clipă este o dăruire. Fără grabă clepsidra-mi se îndreaptă spre finele celui de-al doilea Ciclu Solar, în curînd împlinind 144 de ani tereştri.

       Istoria au scris-o alţii, cîte bordeie tot atîtea descrieri ale aceloraţi evenimente. Şi toţi au dreptatea, căci fiecare prin prisma Egoului personal a văzut şi a descris cele întîmplate. În umbroasa-mi grădină, în linişte, accept faţetele zbuciumatului secol prin care am trecut. Înţelegerea Unicităţii a fost acceptat tîrziu de către pământenii despărţiţi prin ideologii şi prin interpretări sectante, totul privit prin EGO. Acum, s-au aliniat Universalităţii, reuşind în ultimul moment să nu-şi distrugă Planeta.

        Noua generaţie priveşte spre viitor, numai răscoleşte trecutul plin de “dat palma înapoi”, palmă care de mult nu se mai ştie cine a dat-o.